Marea contraofensivă conservatoare

La București unii se plâng, iar alții se amuză că stânga preia mesajele dreptei și se așază nechemată în fruntea luptei pentru familia tradițională și mutarea ambasadei la Ierusalim. Or, nu e nimic paradoxal la mijloc. Ceea ce se întâmplă nu e nici motiv de consternare și nici subiect de mișto-uri.

Metamorfoza lui Macron

Politica e machiavelică, precum se știe. Dar nu neapărat în sensul peiorativ, fixat în dicţionare, ci în cel redefinit de Jonathan Powell, potrivit căruia în unele situații, presat de noile împrejurări, un lider poate abandona calea cea considerată dreaptă de el și de adepții săi pentru a urma o altă cale, mai puțin obișnuită, dar potrivită momentului.

Occidentul a fost și rămâne încă cel mai bun, desigur. Civilizația iudeo-creștină este spațiul cunoașterii și revoluției tehnologice care, în consecință, îi conferă prosperare, forță economică și militară. Dar de la un timp încoace aceasta suferă de o anumită amnezie culturală care începe să deranjeze și să trezească oamenii din indolență sufletească, obligându-i să se întrebe ce se întâmplă.

În aceste împrejurări, nu este România singura țară unde stânga se deplasează ușor spre dreapta, iar liberalii, în număr tot mai mare, îmbrățișează ideile conservatoare. Un exemplu concludent, din acest punct de vedere, este președintele francez Emmanuel Macron.

Fost socialist și ministru în guvernul de stânga sub președintele Hollande, el se numără în prezent printre puținii lideri vest-europeni care au reușit să închege relații de amiciție cu Donald Trump. Iar ultima sa vizită în SUA vine să confirme acest fapt. „America reprezintă posibilităţi nelimitate pentru ţara mea", a afirmat preşedintele Franţei la Washington.

Puțină lume a observat la noi că Macron produce o veritabilă revoluție educațională de sorginte conservatoare în țara sa prin revenirea la învățământul tradițional. A reintrodus în școală, de exemplu, clasele bilingve, studiul limbilor clasice, filosofia și intonarea imnului național.

Un șoc însă a trezit în Franța apropierea lui Macron de pozițiile conservatoare în probleme de familie și spiritualitate potrivit cărora viaţa e sacră, începe în momentul concepţiei, iar moralitatea nu-i relativă, ci îşi are originea în legile şi poruncile revelate. „Un preşedinte al Franţei care nu e interesat în niciun fel de Biserică şi de catolici ar eşua în îndatoririle sale", a spus el recent într-un discurs neaşteptat.

Președintele francez, firește, nu este, până una-alta, un om de dreapta în adevăratul sens al acestui cuvânt. Însă el, aidoma altor liderii centriști mai luminați, conectați la noile realități, caută să se opună uzurpării valorilor conservatoare de către grupări conjuncturiste sau radicale gen Frontul Național sau Alternativa pentru Germania. Ca să nu vorbesc de falsul conservatorism al lui Putin. Privită din acest unghi, metamorfoza lui Macron este logică.

Improbabilul Trump

Politicienii și partidele au simțit de unde bate vântul evoluțiilor internaționale și încearcă să se adapteze la noua situație. Viaţa politică internă a celor două state românești se conectează, bineînțeles, la o tendință care se întrezărea de ani buni în Occident, dar care a devenit mai vizibilă și și-a arătat forța odată cu victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din SUA.

Ascensiunea fulminantă a actualului președinte american a stârnit, precum se știe, o adevărată isterie în presa progresistă de peste Ocean și de pe bătrânul continent. Succesul său improbabil a fost taxat drept un triumf al populismului. Fusese acuzat că ar fi fost votat de rasiștii albi, de bărbații misogini etc. Cei care debitează atare enormități nici nu-și dau seamă că ofensează astfel poporul celei mai mari democrații din lume.

De fapt, cine l-a votat pe Trump? Inconștienții? Pleava societății, după cum susțin inamicii săi? Haideți să fim serioși.

Ulterioarele evoluții au arătat că americanii au optat pentru candidatul conservator nu din impuls. Nu în urma unei rătăciri scandaloase a minții. Că la originile refacerii dreptei în SUA și în Europa se află nu doar frica față de imigranții musulmani, după cum insinua mass-media corporatistă.

Actualul președinte american a fost adus la Casa Albă de cei mulți și dezamăgiți că înalții demnitari sunt mai preocupați de sexualitate decât de starea drumurilor. De cei mulți și speriați de evadarea întreprinderilor și locurilor de muncă din SUA în străinătate. De cei mulți și dezgustați de faptul că vacanța ce Crăciun în școli a fost înlocuită cu vacanța de sezon. De cei mulți și contrariați că părinții nu mai sunt descriși în acte drept mamă și tată. De cei mulți și nemulțumiți că în unele state americane Biblia este considerată un text politically incorrect. De cei mulți și consternați de faptul că unele opere de artă consacrate sunt taxate ca fiind violente sau rasiste.

Înfrângerea lui Castro

Diplomatul Teodor Baconschi, ex-ministru de Externe al României și fost ambasador în mai multe capitale ale lumii, a spus, după victoria lui Trump, că în lume începe o nouă revoluție conservatoare. De fapt, cred că mai curând e o contrarevoluție sănătoasă decât o revoluție demolatoare.

Nu este vorba de o mișcare împotriva progresului, ci de o rezistență față de mizeria istoricismului, după cum ar spune Karl Popper. Împotriva crezului utopic de inspirație marxistă potrivit căruia progresul ar fi o legitate intrinsecă a evoluției sociale. Că prezentul se poate debarasa de valorile trecutului ca de un balast. Că tradiția și religia ar fi niște obstacole în calea dezvoltării și de aceea trebuie aruncate în lada de gunoi a istoriei.

Oricum, revoluție sau contrarevoluție, puțină lume l-a crezut pe Baconschi. Însă evoluțiile actuale par să-i dea dreptate.

Toată lumea astăzi este cu ochii pe ofensiva dreptei în Europa și de aceea îi scapă renașterea din cenușă a conservatismului în America de Sud care, până mai ieri, era un fief al stângii neocomuniste. De la un timp încoace însă, socialiștii, pasionați de Castro, pierd pe toată linia.

La 23 aprilie 2018, candidatul dreptei, Mario Abdo Benitez, a câştigat alegerile prezidenţiale din Paraguay, reinstalând la putere vechiul partid conservator Colorado. Acest succes nu-i decât o nouă verigă într-un lanț de victorii ale curentului catolic și tradiționalist pe continent.

Un prim semnal al reînvierii conservatoare a fost Congresul internațional al veteranilor Vechii Drepte de la Buenos Aires din 2014 la care au participat fruntașii partidelor din America Latină, iar invitat de onoare al reuniunii fusese reprezentantul special al Papei de la Roma. De atunci încoace regimurile marxiste ce păreau imbatabile au început să se prăbușească unul după altul ca într-un joc de domino.

În 2015, în Argentina, alegerile prezidențiale le-a câștigat conservatorul Mauricio Macri. Dreapta a preluat puterea în Peru.

În 2016, evanghelistul Jimmy Morales a fost ales președinte în Guatemala. El sprijină necondiţionat Israelul, pe care îl consideră o materializare a profeţiilor şi un spaţiu al Parusiei (a doua Venire, glorioasă, a lui Iisus Hristos). Nu întâmplător, Guatemala a fost a doua țară din lume, după SUA, care a anunțat că își mută ambasada la Ierusalim.

În noiembrie 2017, candidatul dreptei, Juan Orlando Hernandez , a învins în alegerile prezidențiale din Honduras. O lună mai târziu, în Chile, scrutinul prezidențial a fost câștigat, în detrimentul contracandidatului său de stânga, de conservatorul Sebastian Pinera.

Asistăm la o contraofensivă istorică a vechii drepte în lume. Revirimentul ei se datorează nu unui moft al electoratului sau unei toane politice, ci instinctului de autoconservare. Persoana, familia, comunitatea, tradiția, credința, identitatea națională, drepturile naturale la viață, la libertate și la proprietatea privată constituie lumea veche a spiritului conservator, izvorâtă din civilizația greco-romană, moralitatea creștină și principiile capitalismului.